ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

 

 

 

 

Există un moment în viață, din ce am observat eu, undeva în jurul vârstei de 30 de ani în care începi să îți pui întrebări despre sine. Cine sunt eu? Ce îmi doresc? Ce mă face fericit? Care este rolul meu? Cum există de ceva timp trendul dezvoltării personale intrăm ușor în turmă și ne lăsăm duși de val cu satisfacția omului care știe un pic mai mult decât cei din jur.

Citim cărți, ne uităm la documentare, filme, interviuri cu oameni care sunt avizați să îți dea sfaturi și pare că se deschide o ușă mica spre o lumina liniștită. Afli câteva răspunsuri, vezi o nouă față a ta, a unei situații poate și schimbi ceva în viața ta apoi când îți creezi un nou confort îți bei liniștit cafeaua mulțumit de sine. Acesta este oricum un caz aproape fericit în care ai întrebări, în care pui pauză alergăturii cotidiene și te uiți un pic în interior. Majoritatea trăiesc pe repede înainte și fără să își tragă sufletul pentru că pauzele alea reprezintă ceva periculos.

Noi oamenii suntem construiți din frici și ziduri. Punem zâmbind cate o cărămidă și le facem fericiți celor din jur cu mâna să vadă ca și noi realizăm ceea ce ei au sau își doresc. Ne știrbim individualitatea pentru a ne păstra sentimentul de apartenență. Suntem ființe sociale, avem nevoie de oameni în jurul nostru dar din păcate asta vine la pachet un set de reguli. Trebuie să fi cum trebuie, trebuie să te încadrezi în normele societății, sa te mulezi perfect pe mulajul altora ca sa poți aparține de un grup, să te încadrezi într-o relație. Individualitatea este ceva propagat dar respins la nivel social. Trebuie sa fim așa cum își doresc părinții, prietenii sau iubitul pentru că sentimentul de izolare este cel mai crunt.

Dar cumva dezvoltarea personală împinge la singularitate. Daca te dezvolți personal atunci îți cunoști limitele, nu accepți ce nu vrei, nu stai să îți consume energia altcineva, nu mai întinzi mâna unui prieten pentru că dacă o faci poate fi în dezavantajul tau. Si doar tu contezi. Ajunge sa fie aproape sinonim cu izolarea. Dar noi oamenii suntem un tot. Suntem fețele diferite ale aceluiași lucru. Respingând relațiile pentru confortul tău personal respingi o parte din tine. Asa cum Anatole Basarab scria într-o carte ”Gândiți-vă fiecare, cine la voi se încadrează în clasa – NOI și unde se găsesc ceilalți – EI. Volumul său mărimea acelui spațiu numit NOI reprezintă acel cadru, acea ferestruică prin care noi ne uităm atât  la noi înșine, cât și în direcția altui om.” Poate ca dezvoltarea personală ar trebui să își mărească cadrul. E ca si cum un om ar avea probleme cu ficatul, inima și plămânii dar tratam doar ficatul pentru că el este mai important în opinia noastră. Dar daca celelalte organe nu sunt tratate este în zadar.

Poate ar trebui să reînvățăm ce înseamnă acceptarea, cum să relaționăm cu ceilalți într-un mod benefic, cum să îi privim pe cei din jurul nostru pentru că dintr-un aluat nu crește doar un fursec, ori toți ori nici unul.

Nu spun că ar trebui să stăm în relații care ne mutilează fizic și/sau emoțional, sau într-un cadru nefavorabil nouă, să ne transformăm în ”mama răniților”. Dar cunoașterea de sine nu ar trebui să excludă cunoașterea celorlalți. Cu cât ești mai conștient de tine cu atât îi vezi ți pe cei din jurul tău într-o alta lumină, mai caldă, mai realistă și cu un sentiment de acceptare nu de îndepărtare pentru că ei nu se mai încadrează în noua ta concepție.

Să încercăm să fim mai deschiși sufletește, să vedem dincolo de aparențe pentru ca am stat în spatele lor și stim cum se simte dincolo de ziduri.

Leave a Reply