ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

 

 

 

” Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!

Drumul dintre Bucovina și Brașov poate fii parcurs pe trei variante. La întoarcere am ales varianta care trecea prin Humulești, fostul sat al lui Creanga, actualmente o suburbie a orașului Târgu Neamț. Ion Creangă nu are nevoie de nici o introducere și nici o descriere. Cu toții am crescut cu poveștile lui, am râs la întâmplările lui și toți am știut de mici că s-a născut în Humulești, deși nu prea știam unde exact este satul. Când mă gândesc la Creangă mă cuprinde emoția și nostalgia copilăriei așa că nu aveam cum să ratez pragul casei unde mâțele se jucau la baza hornului.
O casă mică, formată din două camere perfect întreținute și decorată în mare parte cu lucrurile originale ale familiei Creangă. Un ghid, o persoană atât de caldă, ne-a spus o mulțime de lucruri atât despre Creangă cât și despre vremurile în care acesta și-a trăit copilăria. Așa am aflat că atunci se plătea impozit pe hornurile casei, cu cât aveai mai multe cu atât plăteai mai mult, că făceau focul în vatră pentru a găti, a se încălzi, iar camera era construită în așa fel încât se afuma în același timp și șunca agățată în pod. Că erai considerat bogat dacă aveai făină și untură. Că oamenii erau calmi și trăiau în comunități bine închegate. La fiecare casă construită participa tot satul. Toți se sprijineau necondiționat. Cât de frumos!

Cea mai frumoasă expresie am auzit-o între acei pereți în care Creangă și-a trăit prima parte a vieții. Oamenii se plâng acum că parcă s-a micșorat timpul, parcă timpul zboară dar poate ca oamenii zboară prin timp și nu invers. Timpul nu s-a schimbat ci noi. Noi alergăm după atât de multe iluzii. Oamenii atunci erau ” trăitori”. Ei pur și simplu trăiau. Atât de mult mi-a intrat acest cuvânt în suflet încât atunci când mă întreabă cineva cine sunt aș vrea să răspund zâmbind că sunt trăitor. Să trăiești este de ajuns! Să te bucuri de lucrurile mici, de o cafea, de zâmbetul unui copil, de o rază de soare care îți mângâie toamna fața. De ce oare credem că avem nevoie de atât de multe? De ce oare nu ne mai definim în funcție de cine suntem ci de ceea ce facem? De ce nu mai suntem suficienți așa cum suntem?
Am vizitat în Bucovina casele memoriale ale lui Ciprian Porumbescu și Ion Creangă și în comun aveau modestia. Case mici cu doua camere și comunități unite de timpurile pe care le trăiau. Amândoi sunt creatori care dăinuiesc în timp și nici unul nu a făcut meditații la matematică, nu a învățat engleză de la grădiniță sau a fost supărat că nu avea rucsac în trend. Poate că este o temă de reflexie viața celor care au trăit liber de constrângeri și așteptări. Se pare că doar ei au scăpat de serviciu de la 9 la 17 și rate la bancă. Zi minunată să aveți și dacă aveți ocazia poposiți un pic în casele celor care vă locuiesc în suflet și minte.

Leave a Reply