ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

 

Categorie: Ficțiune
.
Editură: LITERA
.
Număr de pagini: 327
.
” N-am știut că el are cheia. A intrat și s-a întins lângă mine exact unde ești tu acum. Mi-am dat seama că  nu ești tu după mirosul pielii când s-a apropiat de mine și am țipat, el mi-a acoperit gura cu mâna, iar inelul mi-a zgâriat obrazul; mi-a spus să tac din gură sau o să mă găsești moartă când te întorci.”
.
” – Mi-au luat fetița când am ajuns în Atena. Aici am o șuviță din părul ei. Într-o noapte, când dormeam în parcul ăsta, a venit cineva și mi-a luat-o din brațe. Sunt sigură că mi-au pus ceva în gură, ceva otravă, ca să nu mă trezesc, pentru că, de obicei, eu mă trezesc la cel mai mic zgomot pe care ea face. Cum au putut-o lua fără ca eu să dau seama?”
.
” Stăteam sub un portocal, așteptam o mașină Toyota. Lângă noi aștepta cadavrul unui bărbat. Toyota trebuia să fie o camionetă fără lumini, cu bare metalice laterale, tipul acela de mașină cu care se transportă, de obicei, animale, vaci și capre, de exemplu. Mortul era pe spate, cu un braț îndoit deasupra capului. Probabil că avea douăzeci și ceva de ani, era îmbrăcat într-un pulover negru și blugi negri. Nu i-am spus Afrei că era acolo.”
.
” Mă ținea atât de strâns, încât nici după ce a adormit strânsoarea ei nu a slăbit deloc, și mi l-am amintit pe Sami când era mic, cum adormea cu sfârcul Afrei în gură și cu mânuța strângându-i eșarfa. E incredibil cum ne atașăm de oameni încă din ziua în care ne naștem, îi iubim, ne agățăm de ei de parcă ar fi viața însăși.”
.
” Casa lui Mustafa era pe drumul care ducea la râu, iar eu coboram pe coasta dealului să-l vizitez. Distanța nu era mare, dar erau lunetiști peste tot, așa că trebuia să am grijă. De cela mai multe roi, auzeam păsările ciripind. Păsările continuă să cânte, ele nu se schimbă. Mustafa mi-a spus asta cu mulți ani în urmă. Și, întotdeauna după ce încetau bombardamentele, păsările ieșeau să cânte.”
.
” Dar mie nu-mi plac cozile lor, ordinea lor, micile lor grădini îngrijite, și micile lor verande îngrijite, și ferestrele lor construite în afară care licăresc noaptea de la lumina televizoarelor. Totul îmi amintește că oamenii aceștia nu au văzut niciodată un război. Îmi amintește faptul că acasă nu e nimeni care să se uite la televizor în camera de zi sau pe verandă și asta mă face să mă gândesc la tot ce a fost distrus. ”
.
Cartea spune povestea lui Nuri, un Sirian din orașul Alep, apicultor, soț și tatăl lui Sami. În ciuda dorinței tatălui său, Nuri nu preia magazinul de țesături ci se asociază cu vărul său Mustafa și își dezvoltă o stupină, care duce la deschiderea unui magazin unde vând miere si produse derivate din aceasta. Nuri este căsătorit cu Afra care este pictoriță și mama singurului lor copil, Sami. Aceștia duc o viață liniștită în Alep, un oraș la limita deșertului și inițial resping zvonurile atentatelor și crimelor până când băiatul cel mare al lui Mustafa este găsit mort. Atunci Mustafa își trimite soția și fiica în Anglia, el rămâne cu Nuri și familia lui pentru a le pregăti și lor fuga și pentru a se ocupa de ultimele rămășițe ale vieții lor.

O bombă pică în grădina lui Nuri, grădină unde se juca Sami. Împietrită de durere, fața lui Sami este singurul lucru pe care Afra îl mai vede, orbind din cauza șocului. Simțindu-se legată de locul unde fiul ei a murit, ea nu mai vrea să plece. Mustafa își duce la capăt răzbunarea omorând câțiva teroriști care făceau partea din cei care îi omorâseră copilul, fiind nevoit să fugă imediat. Nuri și Afra rămân singuri printre ruine, în casa din care văd cerul prin tavan.
Nuri o obligă pe Afra să plece când este reperat de teroriști și obligat să aleagă : ori se alătură lor, ori o să moară.

Abia acum începe luna lor călătorie. Trec ilegal în Turcia, apoi ajung în Istanbul unde așteaptă să ajungă în Atena. Trec cu barca în Grecia, o călătorie primejdioasă care de multe ori a dus la pierderi de vieți. Toți știm de la televizor imaginile cu refugiați sosiți în Grecia. Ajung în Atena, într-un parc unde refugiații stau perioade lungi, blocați într-un loc unde nu au siguranță. Au fugit de război pentru a ajunge într-un loc unde traficul de persoane, drogurile și prostituția sunt monede pentru supraviețuire.

Nuri găsește un traficant care este dispus să îi ducă în Anglia dar prețul cerut este prea mare. Pentru a acoperi diferența, Nuri devine traficantul lui de droguri. Cu o zi înainte de a pleca cu acte false în Anglia, în timp ce Nuri distribuia ultimele pachete, Afra este violată de cel care trebuia să fie puntea lor spre o nouă viață.

Ajung în Anglia și în aeroport se predau autorităților. Ajung să locuiască cu alți imigranți care așteaptă, ca și ei, să primească azil politic. Nuri începe să aibă simptome ale stresului post-traumatic, Afra începe, după consultația unui medic, să vadă forme și culori.

Se regăsesc cu Mustafa care este în continuare apicultor.

M-a afectata extraordinar cartea, durerea și neputința lor au avut un ecou puternic în mine. Noi, oamenii, avem tendința de a generaliza și de a privi cu superficialitate ceea ce nu ne afectează în mod direct. Țările arabe le asociem cu terorism fără să ne gândim la viața oamenilor de acolo, la cei cărora le sunt uciși cei dragi, la oameni care și-au clădit o viață pe care o văd rasă fărăr nici o explicație. Mi se pare incredibil că asemena lucruri mai există în zilele noastre. La fel de necrezut că există mii de morți pentru că nu au câteva pastile de antibiotic sau condiții minime de existență. Lumea pare împărțită nedrept, parcă un copil mofturos aruncă la nimereală binele și răul. Totul este inegal dar atâta timp cât nu ne afectează direct, dăm din cap compătimitor și ne vedem mai departe de ale noastre.
Traumele prin care trec sunt oribile, ceva ce nu îmi puteam imagina. Părinți care își trimit singuri copilul de câțiva ani în speranța ca măcar el să supraviețuiească, mecanismele prin care reușesc să supraviețuiască. Afra orbește pentru a păstra imaginea fiului ei ca ultima imagine văzută din lume, Nuri inventează un copil pe care tot încearcă să îl salveze, așa cum nu a reușit cu Sami, o refugiată căreia îi furaseră noul născut în Atena se pierde pe alte tărâmuri pentru a face față realității. Exemplele sunt nenumărate. Autoarea a cules poveștile din centrul pentru refugiați din Atena, așa că toate au o fărâmă de realitate, ceea ce face totul și mai dureros.
Oare cum putem ajuta și noi? Oricât de puțin? Te gândești vreodată la asta?

Leave a Reply