ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

Încercam să mai văd o dată valorile normale însă cifrele mi se amestecau în fața ochilor. Știam că rezultatele sunt bune dar aveam în cap numai cuvintele medicului din timpul ecografiei: ” Nu am văzut așa ceva în 15 ani de medic specialist! Ce ți s-a întâmplat atât de rău?”. I-aș fi povestit, dar trebuia să își ia liber în ziua aia. Când mi-am auzit numele am intrat în cabinet. M-am așezat cuminte pe pat, întinsă, cu gâtul ridicat pe o pernă rulou și capul în extensie. Aveam privirea îndreptată spre monitor și toată concentrarea mea se ducea spre a nu înghiți. Am văzut cum îmi intră acul în tiroidă pentru câteva secunde. M-a durut însă nu atât de rău pe cât mă așteptam. Puncția se face fără anestezie pentru că tiroida se află exact sub piele. Oricât ar durea durează doar câteva secunde iar pe mine frica mă anesteziase complet. La plecare medicul endocrinolog mi-a zis să nu îmi fac griji. Rezolvăm noi dacă este cancer. Dacă eu am cancer. La 27 de ani. Mi-a spus să aștept în două, trei săptămâni telefonul lor, când primesc rezultatul biopsiei. Nu găseam ieșirea din policlinică deși era în fața mea. Când într-un final am ieșit mi-au căzut toate foile pe jos. Apoi m-am închis. Total. Pur și simplu nu puteam face față posibilității de a avea cancer așa că m-am folosit de cel mai cunoscut mecanism de apărare. Ignorarea. Câteva zile viața mea a fost la fel de deprimantă ca întotdeauna, însă fără gânduri legate de puncția a cărei urmă încă mi se vedea pe gât.

Apoi a venit un torent de emoții. Prima dată m-a lovit o frică îngrozitoare care mă făcea să mă ghemuiesc ca un copil, să mă ascund, să tremur singură în întuneric, lăsându-mă copleșită de ce este mai greu. Știind că salvarea nu vine de niciunde. Nu venise niciodată. Apoi am fost furioasă. De ce eu? De ce mie? Sunt o persoană chiar atât de îngrozitoare încât să merit asta? După am încercat un soi de acceptare. Gândul că nu pot împiedica asta. Că poate totuși nu o să fie atât de rău. Nu știu dacă mă gândeam că nu o să fie atât de rău să trăiesc sau să mor. Când am auzit pentru prima dată cuvântul cancer asociat numelui meu rămăsesem fără serviciu, eram dependentă financiar de părinți, locuiam cu ei și tocmai ieșisem dintr-un fel de relație care mă dusese până la nivelul plăcilor tectonice. Pe scurt, nu înțelegeam de ce mai răsare soarele și pentru mine. Persoanele din jurul meu și cei din familiei au fluturat din mâini: ” Nu ai nimic. Ești prea tânără. Toate femeile au chisturi la tiroidă.”. Eu nu aveam chisturi. Și nu doar bătrânii mor. Boala nu alege în funcție de dorințele noastre. Nu m-a ținut nimeni de mână, sau măcar să stea lângă mine să îmi spună că orice ar fi o să fie acolo pentru mine. Au făcut și ei față așa cum au știut.

Dar asta mi-a generat un îngrozitor sentiment de singurătate. Atunci am realizat că în viață te înconjori de oameni dar trăiești singur. Eram singură, eram bolnavă singură și muream singură. Am trăit suspendată în așteptarea unui verdict. Atunci au venit întrebările grele. Cu adevărat grele. Dacă mor peste un an, ce am trăit din ce mi-am dorit? Ce mi-aș dori să fac? Ce aș vrea să simt, să trăiesc, să realizez?

Atunci am început să deschid ochii un pic spre mine. Doar un pic. Îmi amintesc momentul exact. Eram la Bușteni pentru câteva zile. Mergeam pe trotuar și la un moment dat m-am oprit să îi aștept pe ceilalți. Aveam o veșnică senzație de plutire, de ruptură de mine. Parcă toate lucrurile erau făcute de altcineva, cineva care îmi coordona corpul. Atunci mi-au căzut ochii într-un spațiu cu flori. Îmi amintesc și firele de iarbă, totul s-a luminat pentru o secundă. O secundă a durat totul dar a fost ca și cum toată viața m-am uitat printr-un geam murdar și acum văd lumea într-o lumină nouă, caldă. Atunci am știut că viața este despre mai mult decât trăisem. Nu știam ce, cum dar știam că e mai mult.


Nu am avut cancer. Rezultatul biopsiei a fost negativ. În jumătate de an aveam două locuri de muncă, eram independentă financiar, mă mutasem în alt oraș cu actualul meu soț cu care aveam o relație cum aveam nevoie în acel moment. Șase luni. În șase luni am schimbat atât de multe și sincer nu am făcut-o deloc conștient. Simțeam doar în mine ceva care mă împingea și îmi spunea că pot. Era o dorință de a clădi ceva nou. Mai târziu aveam să spun singură că nodulul meu tiroidian a fost polițistul din intersecție. M-a ghidat spre direcția bună.


Mult mai târziu aveam să aflu despre relația dintre problemele emoționale și corp. Traumele emoționale, energiile blocate în organism în funcție de ceea ce trăim negativ și înmagazinăm duc la boli ale organismului. Pur si simplu somatizăm. Problemele tiroidei sunt asociate cu incapacitatea de a te exprima, fie pentru că nu ți s-a permis să vorbești, fie că nu ai fost ascultată și cu o energie creatoare neexprimată. Toate se blochează la nivelul tiroidei și așa apar tot felul de probleme. Marele dicționar al bolilor și afecțiunilor explică cauza emoțională pentru fiecare afecțiune a corpului. Pentru mine a fost șocant să aflu asta pentru că eram renumită pentru că nu vorbeam. Puteam fi umilită, înjosită, fericită, tristă, nervoasă pur si simplu nu puteam. Mi se roșeau și urechile, mă pătam dar rămâneam mută. Atunci credeam că sunt pur și simplu timidă și detestam asta. După purtam în capul meu dialoguri în care exprimam tot ce aș fi spus cu voce tare și nu reușeam.


Nodulul tiroidian l-am descoprit din greșală la un ecograf pentru ganglioni, care erau inflamați. Sunt afectate în special femeile și multe ajung la tiroidectomie care înseamnă îndepărtarea chirurgicală a tiroidei urmată de tratament cu hormoni toată viața.
Eu am refuzat să îmi scot tiroida, o verific regulat și încerc să rezolv probleme care au dus la îmbolnăvirea ei. Ca rezultat, am avut curaj să vorbesc despre asta.


Voi, femei frumoase, care aveți probleme cu tiroida, printre episoade de depresie, insomnii, senzația de gheară în gât, amorțeli ale membreleor, durerilor de cap și altele, nu sunteți singure.

Leave a Reply