ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

Categorie: Literatură contemporană


Editură: ART


Număr de pagini: 245

” De fapt, mormântul era o celulă de trei metri lungime și un metru și jumătate lățime. Era mai cu seamă scundă, între un metru cincizeci și un metru șaizeci. Nu puteam să mă ridic în picioare. O gaură în care să te ăiși și să te caci. O gaură cu diametrul de zece centrimetri. Gaura făcea parte din trupul nostru. Trebuia să-ți uiți foarte repede existența, să nu mai simți mirosul de rahat și de urină, să nu mai simți nimic. Nici vorbă să-ți acoperi nasul, nu, trebuia să respiri și să nu mai miroși nimic. La început era greu. Ca o ucenicie, o nebunie necesară, o probă a reușitei absolute. Să fiu acolo, fără să fiu acolo.Să-mi închid simțurile, să le îndrept spre altceva, să le dau o viață distinctă, de parcă aș fi fost aruncat în acea fosă fără cele cinci simțuri pe care le aveam. Trebuia să mă port ca și cum le-aș fi depus în biroul pentru bagaje ale unei gări, aranjate într-o valijoară, înfășurate bine în bumbac sau în mătase, și apoi le-aș fi pus deoparte, fără știrea torționarilor, fără știrea nimănui. Un pariu pentru viitor.”

” M-am gândit din nou la oglindă și la chipul meu care nu mai avea nici o expresie, sau, mai degrabă, care rămăsese cu mimica omului contrariat, dar care nu se mai întreba de ce nu are chip. Degeaba încercam să-l ating, eram convins că mi-a fost furat. Chipul pe care-l purtam nu-mi aparținea, nu era cel pe care mi-l mângâia mama.”

” Seara, mi-a fost rușine că am fost așa de fericit grație înhumării unui tovarăș. Oare nu mai aveam nici o urmă de compasiune, oare eram atât de monstruos încât ajunsesem să profit de moartea unuia dintre noi? Acesta era adevărul, amar și brutal. Dacă moartea vecinului meu îmi permitea să văd lumina soarelui, fie și numai pentru câteva clipe, trebuia să-i doresc moartea?”

Mi-a plăcut enorm cărticica asta primită de librăria Cărturești ca și cadou de revedere după perioada de izolare. Este un roman inspirat din fapte reale ceea ce face ca greutatea ororilor să atârne mai greu. În 1971, în urma unui atentat la viața regelui, cei care participaseră și eșuaseră au fost închiși timp de optsprezec ani într-o închisoare secretă din Maroc. Marea parte a soldaților doar au urmat ordinele superiorilor, nu știau ce urmau să facă, nu au tras nici un foc de armă fiind pur și simplu paralizați de situația în care fuseseră puși.


Cartea a fost scrisă pe baza mărturiilor unuia din cei cinci supraviețuitori ai condițiilor inumane în care au trăit. Au stat în întuneric, într-o celulă mică care îi obliga să stea cocoșați, fără nici un fel de îngrijire sau compasiune. Pe rând au murit marea parte din ei.


Cartea prezintă procesul mental prin care trece prizonierul și care îl ajută să reziste. Pur și simplu se rupe de tot ce a însemnat viața lui dinainte, pentru că amintirile sunt prea dureroase și îl puteau face să își piardă mințile. Călătoria spirituală în care pornește este cea care îl ajută să treacă peste durerile fizice. Reușește să se dedubleze, chiar să își părăsească trupul pentru a călătorii, să învingă boala fizică, să trăiască doar în momentul prezent fără speranța zilei de mâine. Se refulează în religie, creează legături cu cei care îi erau vecini și chiar un program care îl ajută să păstreze o disciplină. Fiecare prizonier are un rol. Unul le recită Coranul, altul le spune ora, luna și anul iar el le spune povești. Este martor la morțile chinuitoare prin care trec prizonierii cu care trăiește ani în ocna în care erau ținuți închiși.


Este eliberat după optsprezece ani, când nu avea nici o speranță la o viață dincolo de gratii. Revenirea în viața reală este un întreg proces de readaptare pentru că cel care fusese înainte nu mai exista, cel care fusese închis rămăsese acolo așa că trebuie să învețe totul, ca un prunc născut bătrân.

Leave a Reply