ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

Categorie: Memorii, Jurnale


Editură: HUMANITAS


Număr de pagini: 302

” Nu furia sau calculul rece o aprindeau pe mama, ci o agresivitate care izbucnea tot mereu, ca o flacără ce ieșea din ea și la fel de repede se stingea. Palmele pe care mi le dădea au fost cele mai dureroase și mai descurajante părți ale copilăriei mele. Mă pălmuia când era depășită de situație. Mă pălmuia când făceam ceva greșit. Când mă loveam și proverbe precum ” Fetițele mari nu plâng” sau ” Indienii nu cunosc durerea” nu-mi opreau lacrimile, îmi trăgea o palmă tare peste față, ” ca să știi măcar de ce urlii”.

” Oricum, nu erau doar constrângerile exterioare, precum nenumăratele uși și ziduri insurmontabile sau puterea fizică a făptașului, care mă împiedicau să evadez. Piatra de temelie a închisorii mele psihice, din care n-am putut evada decât arareori de-a lungul captivității, era deja pusă. Eram intimidată și speriată. ” Dacă cooperezi, nu ți se va întâmpla nimic.” De la început făptașul mă vaccinase cu această frază și mă amenințase cu cele mai rele pedepse, chiar cu moartea, dacă mă opuneam. Eram doar un copil obișnuit să se supună autorității adulților – cu atât mai mult cu cât îi erau semnalate consecințele.”

” Toate aceste considerații marcau într-un anume sens punctul culminant logic al nebuniei emoționale la care fusesem expusă ani de zile. Expusă celor două fețe ale făptașului, expusă trecerii rapide de la violență la pseudonormalitate, expusă strategiei mele de supraviețuire, prin care estompam ceea ce amenința să mă omoare. Până când negrul nu mai era negru, iar albul nu mai era alb, ci totul devenea doar o ceață gri, în care îți pierzi orientarea. Am interiorizat atât de mult toate aceste lucruri, încât, în unele momente, a-l trăda pe făptaș devenea o sarcină mai grea decât a-mi trăda propria viață.”

”3096 de zile” este una din puținele cărți pe care nu le-am putut lăsa din mână. Fiind un jurnal, mărturii ale ororilor trăite de autoare m-a impresionat profund.


Natascha este o fetiță care trăiește la periferia Vienei, cu mama, tatăl și surorile vitrege dintr-o relație anterioară a mamei. Este crescută într-un mod larg răspândit în societatea acelor vremuri, cu palme, traume emoționale sortite să o modeleze pentru viața adultă dar care o fac să înmagazineze tot felul de traume emoționale. Când părinții se despart, lumea ei este distrusă. Se simte străină de mediul în care trăiește, o neadaptată atât în familie cât și în mediul social. Se luptă cu obezitatea și urinatul noaptea în pat. Mama îi controlează viața dorind să își vadă fiica devenind o luptătoare, așa cum era ea, dar asta o face pe Natascha să viseze la libertataea promisă de vârsta de 18 ani.


Mediul social nu era sigur, în special cartierul în care locuia, însă în disperarea de a simți o mică fărâmă de libertatea își convinge mama să o lase să meargă singură la școală.


Acea zi a fost ziua care i-a schimbat viața. Crescută de o mamă protectivă, învățată de mică cum să reacționeze în diverse situații care îi pun viața în pericol fetița de doar zece ani, încălțată în pantofii cu talpă pe care îi primise cadou de ziua ei după multe insistențe, este răpită în drum spre școală. Pur și simplu este aruncată într-o furgonetă, iar ea, paralizată de frică nu scoate un sunet și respectă cerințele agresorului.


Autoarea recunoaște că stilul mamei dur de a o crește a ajutat-o în anii de captivitate, însă unui copil îi lipsește acea componentă psihologică de a înțelege lucrurile care se petrec, dar aceeași componentă fac un copil să se adapteze mai ușor condițiilor.


Tânăra este ținută captivă 8 ani. La 18 ani reușește să fugă, să fie liberă așa cum își promisese de mică. Este ținută într-o camera mică, la subsolul unei case de un bărbat adult, bolnav psihic, care nereușind să își controleze propria viația a decis să răpească un copil care să îi fie sclav, pe care să îl poată modela cum poate. Din exterior bărbatul pare neadecvat social, are o relație patologică cu mama sa și doar o singură persoană cu care lucrează ocazional. Trăiește totuși în comunitate și nu dă nimic de bănuit.


Modul în care o torturează, degradarea fizică și psihică a unei fetițe m-au făcut să plâng. O bate, o privează de lumină, mâncare, o supune la tot felul de scenarii menite să o depersonalizeze. O supune unui sunet constant, o umilește și aplică tot felul de strategii pentru a reușii să o supună total. La început îi spune că el este doar un intermediar, că trebuie dată altor persoane care au comandat răpirea ei, se comportă ca un protector, oferindu-i ce își dorea în materie de mâncare sau jucării. Totul se schimbă când îi vine menstruația și se transformă din copil în adolescență. Atunci încep episoadele violente, deprivarea de lumină, mâncare. Încet, încet o lasă să urce în propria casă, îl ajută la muncă, face curățenie obsedant pentru că el trăiește într-o lume a consirațiilor în care ea nu trebuie să lase nici o urmă care poate fii găsită dar în același timp vorbește despre viața perfectă pe care ei o pot avea dacă ea o să fie ” cuminte”.


Cele mai înalte ziduri construite de infractor sunt cele psihice. Natascha ajunge să iasă din casă cu răpitorul ei, merg la cumpărături, sunt opriți în trafic de poliție, merg la ski și renovează împreună un apartament însă frica ei de lumea exterioară devine mai mare decât viața în captivitate. Este permanent amenințată că o să fie omorâtă la cea mai mică încercare să fugă, este făcută să creadă că există explozibil în casă, că o să fie uciși toți cei cărora le va cere ajutorul. Iar ea este un copil care crede tot. Care este pusă să muncească dezbrăcată pentru că rușinea de a fi văzută dezbrăcată îi taie orice gând de evadare.


Dar speranța, eul ei rezistă, este o mică flacără care nu încetează să lumineze în întuneric așa că reușește să fugă după opt ani de captivitate. În timp ce aspira dubița cu care fusese răpită, infractorului îi este distrasă atenția de un telefon. Fuge pe stradă și când întâlnește primele persoane îi roagă să îi dea telefonul să sune la poliție. Acestea o refuză și pleacă mai departe. Sare din grădină în grădină până întâlnește o bătrânică care deșii o privește sceptică, sună la poliție.
Cazul ei a fost intens mediatizat, distorsionat. Și-a reîntâlnit familia cu care a trebuit să învețe să relaționeze, și-a reluat școala și a încercat să ducă o viață normală, să scape de stigmatul de victimă cu care alții o etichetaseră.


Cel care îi răpise opt ani din viață s-a sinucis aruncându-se în fața trenului. Moartea lui i-a adus un sentiment de libertate.


Autoarea a vorbit și despre momentele de umanitate oferite de răpitorul ei, a încercat să înțeleagă de ce devenise un monstru, ce l-a făcut să o aleagă pe ea lucru care a fost etichetat de societate ca Sindromul Stockholm, refuzat vehement de scriitoare. Pledează nu în favoarea lui, ci pur și simplu susține că fiecare persoană are părți bune și părți rele, că nevoia noastră de a pune o față răului nu oglindește realitatea.


Este o carte care m-a atins emoțional și a trezit tot felul de sentimente în minte ca empatie, furie, indignare, tristețe și frică. O să îmi rămână cuibărită în suflet ca exemplu de putere și tristă realitate.

Leave a Reply