ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

Șterg bisturiul cu respectul cuvenit lucrurilor trecute și îl așez lângă tava în care îmi oglindesc mizeria. Buretele sârmos pentru murdăria întărită de frică, foarfeca pentru curajul de a tăia crengile uscate, ața care îmi dă speranța unei clipe inocente sunt la locul lor.


Țin bisturiul cu mâna dreaptă. Nu îmi tremură deloc. Am exersat ani până am reușit să îl ridic. Acum nu mai am emoții. Orice lucru care vine prea târziu, vine sterp de orice simțire, este doar o linie de final trasă în sila oftatului unui apus îndelung așteptat. Îl apăs pe stern și trag în jos. Se aude un oftat de ușurare. Așteptau de mult timp, obosite și îmbătrânite de neputința mea.


Îmi scot inima uscată ca un burete stors de prea multă iubire dată și prea puțină primită. Acum învăț să primesc. Îi cer iertare că am lăsat-o să se ofilească ca o floare în așteptarea ploii. O curăț de frunzele uscate și o stropesc cu un gram de copilărie. Îmi zâmbește tristă și mă iartă. Mai are timp. Încă.


Îmi mângâi plămânii zdrobiți de lipsa de sens și îi învelesc în scopul trăiri fiecărui răsărit de soare.
Ficatul îmi zâmbește tâmp așa cum l-am învățat. Să fie copil cuminte, să prindă umilința și să o care în spate. Apoi să zâmbească. Am fost un copil cuminte.


Stomacul e strâns ca o boabă de fasole uscată. Urâtul vieții l-a secat. Diformitate după diformitate s-au înfipt în el ca într-o țintă de darts. Nu a știut ce să facă cu urâtul așa că s-a oglindit în el și acum zace plin de praf ca fotografia bunicilor pe peretele de chirpici.


Splina a obosit. A tot alergat după un vis. Acela de a-i face fericiți pe toți. A închis ușa pe interior și a plâns visul pierdut printre buruienile nepăsării. O rog să iasă și îi promit că o să îi aduc flori de mușețel și trandafiri roz. Deschide timidă ușa ca un copil în zdrențe care are încredere în mâna întinsă din fața sa.


Am obosit dar mai am atâtea de făcut. Trebuie spălate geamurile, aspirat praful și neapărat să pun lavandă între rufele spălate. Mă uit la mine goală de frici și așteptări, mângâind ceea ce am avut și am uitat în alergătura spre final. Ce final? Unde este finalul? În uitare.


Un fluture se zbate să iasă afară. Are o aripă ruptă de cei care mi-au pus mâinile la gură și mi-au spus că sunt prea mult din prea puțin. Apoi au plecat. Iau eu am tăcut. Da, am fost un copil cuminte. Îi pictez flori pe aripi și îi fac cadou blândețea crescută de mine sub notele muzicale ale firelor de iarbă.


Îmi mângâi ochii închiși și îi rog să aibă curaj să privească în stele. Stelele nu sunt așa departe cum cred ei, doar mai frumoase decât își pot imagina.
Mai am puțin. Doar puțin. Îmi șterg cu buretele aspru oasele bolnave de tristețe și de timpul nou care i-au mucegăit speranțele. Le promit o plimbare printre stejari și băi în râuri de munte.


Off, venele mele, aceste mahalale în care am adunat lăturile din grădinile altora, tare au obosit. Au obosit de griul ierbii și negrul frunzelor de toamnă, de sentimentul trăirii acoperit de pământul noroios. Muncesc mult la ele, le implor să vadă albastrul cerului și bucuria unui copil de Crăciun. Îmbufnate se răsucesc, îmi întorc spatele ca apoi, timide ca o adolescentă la primul sărut, să se întoarcă spre mine și să primească culorile curcubeului.
Mai am doar pielea. Atâtea pete, dureri, supurații și lipsuri. Mi le-a arătat mereu cu încredere și speranță. Le-am acoperit cu mătase și parfum de uitare. O curăț cu părere de rău pentru timpul în care m-a purtat schiopătând prin noapte.


Îmi pare rău că mi-a trebuit atâta timp să le stropesc cu iubire, cu respect de sine și flori de iasomie. Le pun la locul lor îmbălsămat cu flori de nu mă uita. Cos pielea rapid, îmbujorată de curatul cerului senin. Cusătura este urâtă. Așa o vreau. Să scot urâtul afară, să îl văd, să îl mângâi cu blândețe și să îi zâmbesc la cafea. Îi păstrez amintirea aruncată în praful ulițelor din sat și prezentul curat ce îmi vibrează între coaste.

Leave a Reply