ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

Sunt zile cu soare în care în mine plouă și sunt așa zile când ploaia mă face să zâmbesc. Când știu că în față mi se aștern lucruri frumoase, când simt că am puterea pentru lucrurile grele care o să mă împingă de la spate și mai ales când știu că am tăria să accept ceea ce nu am acum.


Când eram în liceu am văzut un film în care învățătoarea îi punea pe elevi să scrie o scrisoare pentru ei în viitor în care să își descrie viața pe care doresc să o aibă atunci. Apoi să păstreze scrisoarea și să o citească la vârsta pe care și-au imaginat-o ei. Mi s-a părut interesant, așa că am scris și eu o scrisoare pentru mine. Ani mai târziu am găsit-o din greșală. Am scris că la 25 de ani o să fiu un avocat de succes, obligatoriu de succes, o să fiu căsătorită și o să am un copil sau poate doi.


Acum zâmbesc când mă gândesc la scrisoarea aia scrisă de mâinile unei adolescente visătoare și total aeriană. Nu sunt avocat, din fericire. Nu am copii și mă bucur că nu i-am făcut din dorința de a bifa ceva ci aștept să fie rezultatul unei relații frumoase. M-am gândit mult la scrisoarea aia. Nu am scris că vreau să fiu fericită, în echilibru cu mine, independentă, puternică, visătoare ci am scris ceea ce știam că trebuie să fac. Să am o carieră, să mă mărit și să fac copii. Nu că asta ar fi un lucru rău, dimpotrivă. Însă nu doar ele trebuie să fie scopul vieții. Le văd ca pe o urmare ale unei maturități emoționale.


Am râs când am văzut că limita mea a fost 25 de ani. Am crezut că la 25 de ani sunt deja matură, chiar un pic spre vârsta mamei mele. Acum știu că la 25 de ani nu știam nimic despre viață, eram pe pilot automat alergând după ce credeam că am nevoie să fiu fericită.

Acum am 33 de ani și lucrurile în mine sunt așezate altfel. Da, e ok să nu știi ce vrei, dar încearcă. E normal să nu știi cine ești, dar caută. Oricât de mici ar părea pașii, într-o zi o să te uiți în spate și o să vezi cât ai mers prin furtună. Dacă rămâi pe loc zidurile închisorii o să crească până nu o să mai poți respira. Trage aer în piept și găsește în tine tăria care să te facă să vezi luminița de la capătul tunelului. Renunță la realizările pe care crezi că trebuie să le ai. Renunță să mai fi definită de o cifră din buletin. Fi curioasă să te cunoști dincolo de cine crezi tu că ești. Fi curajoasă și ține privirea ridicată în fața cutremurelor din viața ta. Fiecare zi este o călătorie trebuie doar să ne bucurăm de ea și viața este un accelerat care aleargă pe șinele timpului mult prea repede.


Tu cum ți-ai imaginat viața ta de adult? Ai proiectat de mic ceea ce ai acum sau zâmbești când vezi diferențele dintre gânduri de copil și realitate?

Leave a Reply