ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

                     

Am învățat de mică că iubirea trebuie meritată, câștigată, că nu este ceva ce primești necondiționat. Moneda de schimb pentru mine a fost perfecțiunea. Am fost un copil perfect. Genul cuminte ca un bibelou, care nu cere nimic și care nu scoate un cuvânt, doar stă și zâmbește sperând ca zâmbetul lui să îi contamineze pe cei din jur.

Problema cu perfecțiunea este că este definită de cei din jur și cum suntem diferiți unii de alții este un drum fără sfârșit. Un drum pe care te pierzi pe tine în timp ce pictezi imaginea admirată de ceilalți. Pentru scurt timp. Simți iubirea, aprecierea, admirația pentru un moment, o oră, o zi. Apoi este un gol, un vid din care vrei să fugi cât mai repede și așa alergi să mai bifezi ceva care să îți întregească imaginea dorită de ceilalți. Dar obosești. Obosești să fii superficială, să fii ruptă de tine, să dai bucăți la schimb pentru ceva atât de efemer ca părerile celorlalți. Te oprești pentru că nu mai poți. Te întorci să recuperezi bucățile din tine pierdute pe drum. Să încerci să îți regăsești imaginea de sine.

Pe acest drum m-am întâlnit cu fetița care încă aștepta să fie iubită așa cum este ea. Tristă, cu drag și reproș în privire, cu sete după liberate mă aștepta de mult timp. O iau de mână și o rog să mă ierte că am uitat de ea atâta timp. Îi promit că o să o țin mereu de mână. Îi promit că o să fie iubită exact așa cum este. Nu mai trebuie să stea în spatele zidurilor singură așteptând să îi deschid ușa. Însă un copil nu ascultă ce îi spui ci vede ceea ce faci. Se uită cu neîncredere la mine. Încă sunt adultul înconjurat de fortărețe. Cel căruia îi este frică să se lase văzut în slăbiciunile lui. Cel căruia îi este frică că nu o să fie iubit dezbrăcat de strălucirea iluziei la care a muncit o viață. Îi promit că o să fac tot ce pot, îi arăt mâinile rănite de la demolarea zidurilor pe care printre lacrimi și strângeri ale inimii le dau jos. Las soarele să intre în întunericul în care am stat amândouă fără să ne vedem una pe alta.

O iau de mână și mergem printre ruine. Dincolo de ele ne așteaptă un loc minunat cu miros de valuri și flori de lotus. Închidem ochii și îl vedem. O grădină secretă în care simțim iubirea cum ne intră prin fiecare por. Un loc în care ajungi și înțelegi că totul are sens. Că uneori te întâlnești pe tine după ce ai străbătut un deșert, că ai cules bucățile lipsă ca să îți oglindești imaginea într-un răsărit de soare. Am simțit cum doare, am acceptat drumul greu pe care l-am ales pentru că pe cel ușor am mers mereu. Și calea ușoară este un labirint care te duce în același loc. O țin de mână, mai fac un pas, ea zâmbește și eu simt că după o noapte lungă cât o viață o să vină răsăritul să ne încălzească.

Perfecțiunea este să te uiți în oglindă și să te vezi dincolo de forme și culori. Îmi redefinesc imperfecțiunile și îmi caut între coaste curajul de a-mi arăta colțurile umbrite pentru că tot ce uzi cu iubire înflorește. Mai presus de orice mă vreau înapoi așa perfect de imperfectă cum sunt văzută prin ochii unui copil care începe să zâmbească.

Leave a Reply