ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

Mereu am fost înconjurată de multe persoane. Am făcut parte dintr-o mare rețea de prieteni, am tins spre legături umane, așa cum facem toți. Însă târziu am realizat cât de superficiale și patologice erau. Pline de judecați, reproșuri, critici. Cred că atunci când tu nu ești bine cu tine nu poți avea relații echilibrate, autentice. Viața m-a scuturat și m-am retras în mine să înțeleg ce nu merge, să fac curățenie deși singurul lucru care mă îngenunchea era senzația că ceva nu era bine. Mintea îmi spunea că totul este perfect. Atunci când am deschis gura și mi-am spus adevărul, am spus ce simt, ce văd, ce îmi place, ce nu și mai ales atunci când am vorbit despre lucrurile dureroase, oribile cu care mă luptam am învățat o lecție importantă. Că prin minune am văzut fețe schimbate, ziduri picate și adevăruri scoase la lumina.

Am realizat că toți ne luptăm cu ceva. Fiecare are povestea lui și toți ne ascundem, ne ducem durerile în subsolul conștientului sau în singurătate. De ce nu ne arătăm luptele? Răspunsurile pe care le-am primit au fost aceleași din care și eu mi-am clădit zidurile. Rușine, credința că sunt singura care trece prin asta, frică de a fi neînțeleasă, judecată, nu am vrut să fiu văzută că o persoane slabă, dominată de probleme și mai ales frica că o să rămân singură. Însă să vorbești despre tine, să te expui în unicitatea ta este ca și cum rupi un baraj. Te eliberezi în primul rând, apoi tot ce scoți ajunge să fie baza unor punți spre mai bine. 

De multe ori mă așez pe banca și privesc oamenii. Cei tineri sunt grăbiți, par mereu că au o linie de sosire spre care aleargă. Unii sunt încruntați, alții plictisiți sau iritați. Cel mai mult îmi place să privesc bătrânii. O parte sunt încruntați, nervoși, le vezi în privire viață dusă că o povara prea grea. Apoi mai sunt aceia care mă fac să zâmbesc, care se opresc și se uită spre cer, care admira un trandafir din rondul cu flori. Aceia care au o privire senină și, deși nu mai au iluzia unor mulți ani de viață, nu se grăbesc. Mă întreb ce te face să ai o privire senină la bătrânețe? Cum să trăiești, cum să treci prin viață și să nu o lași să te tragă în adâncuri? Cum să înveți să înoți? Mă uit la fetele oamenilor și realizez că toți avem o poveste, suntem atât de diferiți și complecsi și totuși suntem oglinzi unul pentru celălalt.

 Acum învăț să mă privesc cu iubire, cu încredere și mai ales cu compasiune. Încerc să îmi alung gândurile alea care mă toacă zi de zi: nu faci destul, te miști prea încet, trebuie mai repede, mai bine altfel o să ratezi visul ăla în care respiri și te uiți zâmbind la stele. Încerc să mă apreciez pentru pași mici pe care îi fac deși când pun capul pe pernă mă inundă visurile și dorințele pe care încă nu le-am trăit.

Mă gândesc cum sunt și eu văzută din exterior. Uneori merg grăbită cu privirea în asfalt, alteori zâmbind, cu capul în nori lovindu-mă de persoanele din jur. Viață e fluidă, ne oferă de toate.  Încerc să privesc totul cu iubire sperând că, undeva, cândva, o să mă opresc să admir un trandafir.

Leave a Reply