ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

Categorie: Memorii, Jurnal


Editură: HUMANITAS


Număr de pagini: 153

„ Eva venea des pe la noi, iar mama îi dădea cu plăcere câte-o pâine, pentru că știa că era o fată amărâtă, dar o făcea doar din considerente umane. Nu se gândea nimeni că în politică au loc schimbări care s-o amenințe în vreun fel. De fapt, continuam să ne trăim viața veseli și fără griji. La început totul mergea bine. Fiecare câștiga suficient. Nu eram exagerat de bogați, dar îți puteai permite tot felul de fleacuri și așa puteai să-ți vezi de ale tale. Era cumva firesc să nu te gândești imediat la oamenii săraci. Nici acum nu se întâmplă asta, nu stă nimeni cu gândul la săracii sirieni, care au rămas fără patrie și care se îneacă în mare. Oare meditează cineva constant la asta? Dar când te uiți la televizor, îți zici: e cu neputință să fie real ce se întâmplă. Dar este adevărat. Va fi așa și peste o sută de ani, și nu numai peste o sută de ani, ci cât timp va exista lumea. Asta e o trăsătură umană.”

„ Probabil că am lucrat cu mai mulți criminali decât am habar, n-aș avea cum să știu dinainte că un om este sau va fi criminal. În vremea în care am lucrat la Goebbels, bineînțeles că el a fost pentru mine unul dintre șefii cei mai importanți, din punctul meu de vedere venea imediat după Hitler. Iar instrucțiunile care mă priveau le primeam de la minister. La fel ca în cazul fiecărui soldat care a tras în ruși, francezi sau englezi, de aceea nu pot fi considerați ucigași. Ei și-au făcut doar datoria. Aș putea să-mi reproșez ceva doar dacă, în mod nedrept, am rănit pe cineva foarte tare, dar nu-mi amintesc să fi făcut așa ceva.”

„ Tocmai eu am fost arestată de ruși – cred că asta e o greșală. Eu n-am făcut decât să dactilografiez pentru domnul Goebbels. Nu pot lăsa să apară în sufletul meu un sentiment de vină. Sunt vinovată atunci când fac ceva, și n-am făcut nimic, doar am avut ghinionul să nu fiu acasă când rușii au năvălit în Ministerul Propagandei.”

Cum a fost posibil așa ceva? Asta e o întrebare care s-a tot învârtit în capul nostru după al doilea război mondial. Este o întrebare al cărui răspuns încă îl căutăm. Cartea aduce un răspuns simplu și șocant. Atunci când nu există nici o responsabilitate socială, atunci când fiecare ignoră răul din jur atâta timp cât lui îi este bine lucruri groaznice se întâmplă. Asta a făcut Brunhilde Pomsel. Atâta timp cât a avut un serviciu stabil, bine plătit care i-a adus un confort a închis ochii la atrocitățile care se derulau în jurul său în așa măsură încât nu își găsește nici o vină, nu are nimic să își reproșeze. Ea doar și-a făcut treaba, nimic mai mult.


Brunhilde a avut o copilărie, o viață în general, normală. Nu s-a confruntat cu sărăcia și greutățile cu care ceilalți s-au luptat în special după primul război mondial. Ambițioasă, harnică, disciplinată de familie unde tonul educației a fost dat de tată, fost veteran de război, a devenit independentă financiar de tânără și a avansat până când a ajuns secretara lui Goebbels, unul dintre cei mai cunoscuți naziști, pe care ea îl considera al doilea în ierarhia sistemului.


Relatarea propriei povești după zeci de ani de tăcere este brutal de sinceră și tulburătoare. S-a înscris în partid pentru că primea anumite beneficii, i-a făcut lui Hitler cu mâna pentru că, de ce nu? Consideră că ei ca și popor nu au avut nimic cu evreii deși istoria arată altceva. I-au trecut prin mână documente secrete unde erau notate toate ororile comise însă ea susține că nu a știut niciodată, că a aflat despre lagăre după război pentru că ea nu s-a uitat niciodată în actele acelea, deși era secretară.


Este interesant mecanismele pe care și le-a ridicat pentru a nu fi distrusă de vină, sau asta sper eu pentru că nu pot accepta ideea că un om implicat direct în asemenea evenimente nu poate simții nici un fel de vinovăție sau părere de rău. Brunhilde este chiar uimită și supărată când este arestată de ruși după ce stă baricadată în buncărul de sub Minister, considerând că singura vină este că a fost la serviciu. A trăit 106 ani și după zeci de ani de trăit cu propriile amintiri și alegeri consideră că doar și-a făcut treaba bine, a ascultat ordinele și le-a executat la fel ca un soldat, la fel ca orice alt om care se supune unei dictaturi care le scuză faptele prin niște idealuri. Nu pot să nu mă gândesc la comunism, cum rotițele unui sistem se mișcă până prind, apoi strivesc, o societate.


Unele din declarațiile ei sunt tăioase prin adevărul pe care îl cuprind. Și azi există asemenea exterminări dar la scară mai mică și fiecare om care nu este afectat direct își trăiește viața consumat de propriile trăiri, visuri și dorințe. Ea consideră că este o trăsătură umană ca fiecare să își vadă de propriul bine și interes fără a se gândi la urmări. Eu încă sper să vină momentul în care o să realizăm că toți, fără excepție suntem parți diferite a unui întreg.

Leave a Reply