ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

Cine ești? Cine ești? Cine ești?


La un Ted Talk acum câțiva ani am fost puși să facem un exercițiu. Să ne uităm la persoana de lângă noi si să îi spunem într-o frază scurtă cine suntem. Eu am spus că sunt energie bună iar tipa de lângă mine că este o iubitoare a muntelui. Apoi ne-am zâmbit cu subînțeles. Și ea deschisese ușa spre sine.


Mulți ani la aceeași întrebare am răspuns cu numele, profesia sau statutul în raport cu ceilalți: „ Bună, sunt Marina, sunt medic dentist, sunt prietena lui x sau fiica mamei mele.” Prezentam stratul superior nu pentru că asta alegeam ci pentru că dincolo de asta nu știam nimic. Mă identificam complet cu lucrurile exterioare, cu datele concrete despre mine dictate tot de exterior.


Când am început să am întrebări despre propria viață am realizat stupefiată că dacă dau la o parte convingerile înfipte în mine de ceilalți, habar nu am cine sunt. Așa că am început să mă întreb obsesiv cine sunt. Am vrut un răspuns din interior, pe cele venite din exterior le știam prea bine.


Când mă priveam în oglindă aveam senzația de mai mult decât piele, oase, ligamente, sânge, corp dar nu știam ce anume. Nu fac parte din cei care au răspunsuri revelatorii sau vise în care toate răspunsurile li se așază cum s-a așezat zăpada pe Tâmpa. Poate tocmai pentru că m-am zbătut tot timpul să le primesc. Acum, aici, cu nerăbdare. Liniștea și încrederea nu m-au caracterizat niciodată. Așa că răspunsul mi-a venit pe bucăți, în timp, și încă este o poveste incompletă în continuă schimbare. Așa cum este și viața.


Acum aș spune că sunt un suflet, energie care a fost suficient de norocos să primească acest corp, să experimenteze viața pe acest pământ, să învăț, să cresc, să pic, să plâng, să râd, să sufăr, să iubesc, să descopăr lumea, natura, oamenii, să simt și să mă descopăr pe mine.


Nu este ușor să dai straturi după straturi jos ca să ajungi la tine. Nu am fost învățați să facem asta, nu am fost învățați să privim în interior. Am fost învățați că ceea ce vine din exterior este ceea ce suntem. Ne definim în funcție de ceilalți, de lucrurile pe care le facem. Dar a face nu este același lucru cu a fi. Ceea ce facem nu are neapărat legătură cu ceea ce suntem. Ceea ce facem este doar o parțială manifestare a sinelui.


Poate ai impresia că ști cine ești. Poate crezi că îți plac florile pentru că sunt frumoase fără să realizezi că ai crescut înconjurată de ele, fiind pasiunea mamei tale. Poate ai impresia că îți place apa minerală și nu cea plată fără să realizezi că ai crescut cu sifonul pe masă. Cu cât pășim în perioada adultă cu atât avem impresia că ne-am definit singuri, că suntem independenți de convingerile propriilor părinți, de așteptările partenerului sau dorințele prietenilor. Dar de cele mai multe ori nici nu le conștientizăm. Le-am integrat atât de bine încât le considerăm o parte din propria definiție. Și asta nu este neapărat rău. O problemă apare atunci când ele sunt în contradicție cu interiorul nostru. Și simțim de fiecare dată această dispută. Corpul este primul care semnalizează prin disconfort. Apoi gândurile generează veșnicul conflict inimă – minte.


Nu este ușor să descoperi cine ești într-o lume care îți spune permanent cine trebuie să fi. Dar fiecare pas spre sine este magic, parcă se așază părți în tine care prin alinierea lor produc liniște, iubire de sine, acceptare și toate astea se revarsă asupra celor din jur ca un curcubeu de emoții pozitive.


Eu încă mă întreb cine sunt. Încă primesc răspunsuri. Tu cine ești?

Leave a Reply