ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

       

Cel mai mult am învățat de la Max ce înseamnă să iubești pur și necondiționat. Animalele știu asta mult mai bine decât noi. Am învățat că momentul prezent contează. Doar atât. Doar momentul în care deschideam o pungă și în două secunde mă fixau niște ochi mari cerșind doar o bucățică de ciocolată, doar un biscuite, orice.


Acum opt ani când l-am văzut prima dată pe scările gării din Craiova mi s-a părut ciudățel. După prima noapte mi se părea groaznic. Sforăia îngrozitor. Bea apă și apoi îi curgea de pe fălcuțe prin toată casa. Mergea 500 de m apoi se așeza jos și trebuia să îl car. Dar apoi se cuibărea lângă mine, își așeza aceleași fălcuțe pe mâna mea și mi se părea cel mai minunat cățel din lume. Așa o să rămână mereu. Nu a avut o viață ușoară dar a fost iubit. A fost bolnav jumătate din viață și de fiecare dată când ieșeam afară cu el în căruț, se găsea măcar un deștept care să mă întrebe de ce mă chinuiesc, de ce nu îi fac pur și simplu o injecție și scap. Mă întrebam oare de ce el nu își face una dacă tot nu mai are nici un gram de empatie în suflet. Da, a fost greu să am grijă de un câine paralizat timp de patru ani. Da, aș face-o din nou. Pentru mine nu a fost vorba de o alegere. Te iubesc pentru mine înseamnă să fiu acolo oricând, oricât, pentru orice. Și l-am iubit. Și îl iubesc. Și am atâtea amintiri frumoase să îmi ajungă o viață. Vara în care am alergat după el pe plajă în Vamă pentru că cerșea mâncare de la fiecare om întâlnit, plimbarea prin parcul hotelului în Budapesta, pozele cu pălăriuță tradițională în Maramureș, momentul în care era să îl calce o vacă la Trei Brazi pentru că el s-a băgat în picioarele ei după sunetul clopotului de la gât, Revelionul în Iași când l-am ținut în brațe să vedem artificiile, cum ciulea urechile la lătratul câinilor în Bucovina în timp ce eu îmi beam cafeaua pe terasă și multe altele.


Am refuzat să mă gândesc la momentul când nu o să mai fie, deși știam că o să vină, doar speram mereu că o să fie mai târziu, tot mai târziu. L-am sărbătorit pe 12 decembrie. A făcut 11 ani. A primit cadou coarne de ren și șnițel de pui. Dar câteva zile mai târziu a obosit, nu a mai putut, nu a mai vrut sau poate că Universul a hotărât că are nevoie de el. După șocul inițial am rămas cu o tristețe imensă dar mai ales cu un sentiment profund de recunoștință. Sunt recunoscătoare pentru anii minunați pe care i-am împărțit. Sunt recunoscătoare pentru tot ce am trăit împreună. Și în minte am momentul în care îl țineam în brațe și ne uitam la filmul A Dog’s Purpose și râzând i-am zis că semnul nostru o să fie ca el să mă pupe pe nas. Sper să își amintească. Pentru că el m-a făcut să cred în finaluri fericite. Drum bun grăsuțul meu, mami te iubește mult!

Leave a Reply