ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

Categorie: Biografii, Memorii, Jurnale

Editură: București

Număr de pagini: 352

“ – Și te chema Maria. Nu Marie, că nu erai franțuzoaică. Da, da, te chema Maria și aveai familia în Spania, dar nu o vizitam prea des.

– Maria? Îmi place. Pe tine te chema ceva cu i, dar nu știu cum, îmi scapă. Dar știu că e cu i, ah, îmi stă pe limbă, dar o să-mi amintesc.”

Ce faci când relația cu femeia pe care o iubești te sufocă, când ești pierdut și nu găsești în nimic un sens, când fiecare trăire devine stearpă? Îți iei un rucsac în spate și pleci în lume. Asta a făcut Andrei. Prima oprire a fost la un silent retreat care suna atât de bine în teorie însă unde realitatea a fost altfel simțită. Nu a terminat prima experiență de pe listă însă a învățat să își accepte limitele și să aibă încredere în propriile instincte.

A petrecut o lună în Thailanda și Indonezia și alte două luni și jumătate în India și Nepal. Mi-a plăcut mult că a pus accent pe trăirile interioare. Sentimentele de vinovăție, remușcări și tumultul de întrebări care îl măcinau dinainte de a pleca ajung să fie domolite și acceptate.

“ Îmi place că budiștii dau mereu exemple din natură – copacul nu se atașează de florile lui, le lasă să înflorească, să se ofilească și să moară, ca să facă loc fructului să crească și să se coacă. Apoi lasă fructul să pice și lasă frunzele să cadă.

Dacă țin agitația sau supărarea în corp, crește tensiunea și dacă îmi crește tensiunea, slăbesc inima și dacă slăbesc inima, risc să fac atac de cord. Mai bine las frica să curgă, la fel și fericirea, fără să mă atașez de ea. Să nu mă atașez de nimic, nici măcar de o mâncare preferată sau de omul iubit.”

Poveștile oamenilor pe care îi întâlnește sunt extraordinare. Oameni care au pe umeri poveri mai mari decât ale lui, oameni care în durerea lor dau dovadă de un curaj imens, oameni câte te fac să simți că nu ești singurul care caută, care încearcă să se ridice.

M-am regăsit foarte mult în mentalitatea estică de a privi lucrurile. Eu personal am avut aceleași trăiri în India. De ce mă duce indianul ăsta pe străzile astea lăturalnice? Sigur vrea să mă jefuiască. Mă doare un pic stomacul. Sigur am luat o boală fatală și o să mor. Mă și vedeam pe un pat de spital jegos. Apoi am înțeles că așa am fost crescută. Societatea noastră încă este ghidată de frică, panică și scenarii negre. Doar avem și zicala “ Să punem răul înainte.”. A fost o lecție importantă pentru mine. La fel și pentru el.

“ Asta mă sperie un pic – că nu-i nici o destinație, nu există un loc ca un norișor unde, odată ajuns, o să am mintea limpede și liniștită tot restul vieții. Mereu o să fie ceva, mai mic sau mai mare, care o să-i ceară atenție. Mă sperie că nu există o destinație. Voiam o destinație, voiam o linie de final, un loc în care să primesc o “medalie” de premiant.”

Când picăm într-o groapă existențială începem să căutăm cu disperare o scară să ieșim la suprafață. Pentru el scara a fost călătoria prin lume. Plecând singur, întâlnind oameni cu povești care îl ating în feluri diferite, mentalități diferite, își demontează propriile ziduri, frici, limitări. Însă și pa capătul pământului problemele le cari cu tine, sunt în tine.

Cartea este o călătorie a regăsirii sinelui îmbinată cu peisaje exotice și întâmplări cărora nici nu le mai caută explicații. Ce explicație ar putea găsi pentru femeia căreia îi cunoaște fiecare curbură a corpului, fiecare gând și gest deși abia a întâlnit-o?

“ Uneori poate e mai bine singur. Să am spațiu să plâng, să mă zvârcolesc în pat până consum toată tristețea sau toată frica de moarte. Să strâng perna slinoasă în brațe, până îmi amorțește mâna pe care stau. Să-mi ascult singurătatea în loc să-i umplu gura cu discuții goale sau cu gura altcuiva. Azi am ales acel “uneori”.”

Este o carte ușoară dar care are o profunzime dată de vulnerabilitatea expusă, de sufletul chinuit deschis ca pe o masă de operație, din care se revarsă emoții pe care toți le cunoaștem, emoții de care fugim, de care ne ascundem.

Mi-ar plăcea să citesc o continuare a poveștii pentru că tot ce înveți dintr-o asemenea experiență se integrează apoi în viață și o modelează dându-i forme mult mai diferite decât îți poți imagina.

“ Prin câte a trecut și cu toate astea a păstrat o frântură de lumină ascunsă în piept. Oare așa facem toți? Păstrăm un grăunte de lumină oricât de multe povești negre am trăi? Și când întâlnim oamenii potriviți, grăuntele se aprinde și crește și ne luminăm iar?”

Leave a Reply