ga('send', 'pageview');

Marina Milosav

” Am învățat de la viață: că pot fi destul de fericit încât să fiu bun.”

                 

M-am trezit devreme. Afară era încă întuneric. Am mâncat, mi-am băut cafeaua, m-am machiat etc. Știți voi tot procesul plecării la serviciu.
În mașină deja aveam golul în stomac. Încep să mă obișnuiesc cu el. Altă dată era mai rău, mă paraliza. Condusul nu îmi mai provoacă vreo senzație urâtă deși acum mă urc la volan zi de zi după ce zece ani am condus foarte rar, obligată de situație. Încep chiar să simt un sâmbure din plăcerea pe care o simțeam înainte. Înainte ca tata să îmi reteze plăcerea de a-i conduce mașina prin a-mi tot repeta că nu sunt în stare, că nu pot, că aia e, condusul nu este pentru mine. Acum știu că este. Atunci doar i-am dat cheile mașinii și mi-am promis că o să conduc doar propria mașină. M-am ținut de cuvânt.
Golul din stomac e mână în mână cu gândurile care s-au trezit o dată cu mine și care încet, încet deja s-au transformat în furtună. Azi am pacientul ăla și ăla și trebuie să fac asta și asta. Și dacă nu pot? Și dacă nu reușesc? Și dacă îl doare? Cea mai acută fobie a mea este să nu produc durere. Sub nici o formă. Cu cât mă gândeam mai mult la ziua ce se întindea în fața mea ca o coală deja mâzgălită, cu atât golul creștea.


M-am oprit la semafor. Era roșu. M-am uitat în dreapta și atunci l-am văzut. Un bărbat de vârstă medie în căruț cu rotile. Venise în intersecție pe stradă, pe lângă mașini și literalmente se chinuia singur să urce bordura trotuarului. M-am simțit ca și cum Universul mi-a dat o palmă. O palmă care să îmi întoarcă fața dintre hăul în care picasem spre recunoștință. Recunoștința că sunt sănătoasă, tânără, că mă pot urca în mașină și merge la serviciu. Un serviciu care vine cu stres mult dar și cu părți bune, ca orice alt lucru din viață. Că pot face alegeri, că pot zâmbi, că am oameni minunați în viața mea, că am abilitatea de a mă bucura de o cafea, de o floare, de fața zâmbitoare a unui copil, că am visuri, speranțe, imaginație, că trăiesc. Că am curajul să trec peste obstacole așa cum pot eu, mai târâș, mai cu părți din mine bandajate dar merg înainte.


Mintea este o parte interesantă din noi. Cea care ne îndreaptă privirea spre frici, spre scenarii negre, este păzitorul nostru. Uneori avem nevoie de ea. Însă uneori ne trage cu ea în întunericul în care își duce existența. Uneori realizez gândurile fantasmagorice care pun stăpânire pe mine. Atunci trag aer în piept și privesc cerul. Imensitatea lui îmi aduce pace și liniște. Iubesc să privesc cerul și atunci când este senin, și când este plin de nori pufoși, întunecat sau când doar câteva stele îi sparg întinderea întunecată. Îmi amintește să iubesc viața așa cum este ea cu toate nuanțele de roz, albastru, gri sau negru.


Așa că încerc să iau fiecare zi așa cum vine, pe rând, fără să proiectez prea mult, să mă iert, să mă accept și să privesc cu iubire în mine și în exteriorul meu. Și mai ales cu recunoștință.


Voi ce faceți când picați în scenariile alea negre cu care toți ne luptăm?

Leave a Reply